| | De pe forumul desprecopii.com:
|
Am planuit totul
in cel mai mic detaliu inca de la inceput.
Am fost
ingrozita ca nu pot avea copii cand mi-a spus o doctorita, intr-un spital
nenorocit, ca am niste probleme. Eram aproape copil pe vremea aia, nu stiu daca
avea nouasprezece, douazeci de ani...si am trait cu gandul asta, nefericita!
Uneori eram convinsa ca tampita aia n-are cum sa stie dupa un simplu consult de
rutina, fara investigatii, dar imi era frica de mintea mea, autosugestia
functioneaza perfect si eu cred cu tarie in asta. Apoi a urmat cosmarul cu
hemoragia aia din senin, prin 2000, cred ca era in noiembrie...sau poate era
deja 2001...nu mai stiu exact. Atunci mi-am zis ca ceva grav mi se intampla, ca
poate avea dreptate aia!
Am incercat fara
sa cred prea tare ca o sa se intample ceva in noiembrie 2003. Nimic! Atunci am
inceput sa cred ca va fi greu, imi imaginam viata noastra fara copilasi...am
fost trista si uracioasa cu toata lumea. Nu de mult renuntasem la tot ce aveam
in Timisoara, la familia mea, la prieteni...si ne-am mutat amandoi in
Bucurestiul asta infect si jalnic pentru mai multi bani si pentru o viata
impreuna. Incepeam sa fac o depresie si constientizam asta. Umblam singura
printr-un oras necunoscut si gol...sa-l descopar in toata mizeria
lui!
Am inceput sa
cumpar carti intr-un ritm obsedant! Despre sarcina. Le devoram intr-o seara si a
doua zi cautam altele...am descoperit forumurile de pe internet, am cunoscut
sute de gravidute (cu unele sunt acum prietena). In exterior, viata mea era
totusi frumoasa! Stateam in gazda, noi doi si un prieten bun venit in Bucuresti
cu aceleasi planuri, ieseam toti prin cluburi, jucam Monopoly pana tarziu,
faceam clatite...
A mai trecut o
luna, luna in care eu citisem atatea despre sarcina ca as fi putut sa-mi dau
doctoratul! Mi-am luat teste de ovulatie ca sa nu mai pierd momentul. Si le-am
facut pe toate intr-o zi! Apoi am inceput cu termometrul. Asa am stiut exact
ziua in care s-a intamplat, 8 decembrie, in a zecea zi...degeaba le spuneam
doctorilor ca eu stiu exact data conceperii, m-au innebunit cu calendarele lor
cu rotite! Am trecut si de asta si la scurt timp am inceput nebunia cu testele
de sarcina. Am facut vreo zece in cateva zile. Cum scapam de una, o luam in mod
obsedant cu alta, asa am tinut-o toata sarcina. Imi amintesc ca era Craciunul
cand am vazut prima liniuta anemica pe un test...Am stiut cu vreo doi ani
inainte ca primul nostru copil va fi fetita, am scris intr-un caietel in care
facusem un fel de pariu cu Razvi.
A doua zi i-am
spus mamei si am mai facut vreo doua teste. De unele nici nu-i mai spuneam lui
Razvi, cred ca le faceam ca sa fiu sigura ca bebe mai e acolo, ca totul e in
regula...Am fost nebuna toata sarcina. Ma enervau si doctorii ca nu ma puneau
sa-mi fac nu stiu ce analize, ca citisem eu...Am schimbat vreo trei. La Radoi am
ajuns prin luna a patra si Razvi era disperat, zicea ca pana la urma o sa nasc
cu doctorul de garda!
Am fost foarte
rasfatata toata perioada, la lucru mergeam doar ca sa stau pe net, Razvi imi
facea toate mofturile...Eram atat de fericiti, noi doi si o Burtica...Era
liniste si stateam mai mult singuri. Ne bucuram impreuna si ne faceam planuri,
cautam nume, mergeam prin magazinele de bebelusi...Uneori mi se parea ca e
ireal, ca nu mi se poate intampla mie asa o minune. Aveam grija de Burtica de
parca ar fi fost un balon de sapun! Aproape ca o tineam in brate tot timpul. Am
avut mii de spaime, cu cat citeam mai mult, cu atat deveneam mai ipohondra. Mi-a
fost groaza de avort spontan vreo patru luni, apoi si mai groaza de nastere
prematura. Am inceput sa numar zilele intr-un caiet si fiecare zi care trecea
era o victorie. Citisem eu ca dupa 260 de zile de sarcina, bebelusul nu mai este
considerat prematur si m-am agatat de asta cu disperare.
La primul eco
mi-a venit sa plang, ne uitam amandoi ca niste copii la inimioara care batea ca
un calut in galop. Am fost
fericiti...
Am facut cateva
ecografii , inclusiv tridimensionale. Am facut zeci de anlize. Am fost la
control ca un scolar cuminte in fiecare luna. N-am mancat ton, nu m-am vopsit,
n-am facut baie, n-am...o gramada. Poate ca ma simteam vinovata, pentru ca in
nemernicia mea, nu m-am putut lasa de fumat, exageram cu toate ca sa diminuez
pacatul asta. N-am avut probleme reale pana in saptamana 34, dar mintea mea
bolnava isi facea sute.
Am facut poze,
multe, sute de poze cu Burtica. Am fost la mare, la Brasov, la Bran, la Sinaia,
la Timisoara...am fost rasfatata! Cred totusi ca l-am cam disperat pe Razvi,
acum uitandu-ma in urma. Saracul! Aproape toata sarcina am fost suparata,
neinteleasa, neprotejata, singura cu Burtica, in mintea mea, desigur! Oamenii
erau insensibili si neatenti. In ce lume ciudata traieste totusi o femeie
gravida...
Au trecut asa
sapte, opt luni cu o viteza ametitoare. Dar paginile alea numerotate pe-un caiet
mi se scurgeau greu pe creier, ca picatura chinezeasca. Mi se parea ca vad
malul, ca nu mai e mult, dar parca inotam invers. Sarcina mie nu mi-a priit, nu
m-a facut mai frumoasa, mai vesela, mai cum scrie in carti. Din contra! Si a
fost si o vara ingrozitor de fierbinte, cu 35 de grade la etajul patru al unui
bloc din Militari…Pentru mine sarcina inseamna griji, multe, cateva pe secunda,
mereu altele, obsesii, sutiene uriase, haine urate, pete pe fata…asta inseamna
fizic, dar Burtica e minunata, bebe da din picioruse si traieste in tine si din
tine, si asta este un miracol, este Dumnezeu insusi! M-am convins ca sarcina e
divina in momentul in care am inteles ca si doctorii bajbaie, nu inteleg si nu
stiu tot ce se intampla, nu pot anticipa totul…stau si ei cu frica in san, li se
intampla lucruri care-i lasa cu gura cascata…Acolo, in pantecele mamei este
Dumnezeu, care se naste in fiecare
zi!
Am vrut sa fie
Leu. A fost Leu, desi n-ar fi trebuit sa fie asa. S-a nascut mai repede, exact
in a 260-a zi magica, la capatul salvator, asa cum imi programasem eu candva,
involuntar. Razvan a visat ca se va naste in 13. In 13 august, tarziu, a
inceput…exact la miezul noptii. Si asta a fost tot de la Dumnezeu, care ne
vorbeste, ne trimite semne…
In 13 august am
fost in Piata Constitutiei, am mancat frigarui si am dansat, am ascultat
muzica…am obosit! Adevarul este ca muzica aia a fost o nebunie, cred ca bebe s-a
suparat atunci. Imi vibra burtica! Seara, am ajuns acasa si nimic nu prevestea
ca bebe nu mai avea rabdare, mai bine spus, placenta mea gradul IV/V care nu
exista in cartile de specialitate, nu mai putea! Tocmai ma gandeam la cineva
care nascuse cu o saptamana inainte, cum i s-a rupt apa in timp ce dormea, cu
trei saptamani inainte de termen. Si ca, uite, a trecut 13 si nu am nascut.
Atipisem cand am simtit ceva cald sub mine. Mi-am dat seama dupa cateva clipe ce
e! Am inceput sa intru in panica, l-am trezit pe Razvi care ma tot intreba cu
ochii carpiti de somn daca sunt sigura. Apoi, in nebunia aia din interiorul meu,
m-am linistit brusc. Am facut dus. Trageam de timp cred, nu realizam. In astfel
de momente cred ca-ti trebuie un timp in care sa constientizezi, altfel nasc
doctorii pentru tine pana realizezi ca a venit totusi momentul. Il auzeam pe
Razvi vorbind la telefon, departe undeva…doar apa de la dus imi taraia pe creier
tare, ametitor...
Pe drum l-am
sunat pe doctor. A zis ca vine mai incolo, cand ii zice moasa momentul. Initial
m-am simtit ca atunci cand iti spune un prieten ca nu mai vine la ziua ta, poate
trece sa te pupe totusi…Mi-a povestit dupa aia ca s-a mai intins putin, pe
canapea, dar s-a tinut de cuvant. A venit!
O infirmiera mi-a dat o camasa
rupta si larga, aratam jalinic, apoi m-a rugat sa urc singura ca nu gaseste
carucior. Razvi dadea bani in stanga si-n dreapta, dragul de el, s-a zapacit rau
de tot! I-a dat si liftierei bani. Eu nu aveam stare, linistea aia de acasa si
de pe drum se risipise brusc, ma apucasera si contractiile si eu faceam ture pe
holuri…Moment in care m-a luat o contractie atat de tare incat am zis, gata, nu
mai e de glumit, nasc!
Am fugit in sala
de travaliu unde erau vreo cinci femei care se vaitau si urlau de te apuca
nebunia. Una era alba ca varul si se mai prelingea din cand in cand pe pereti,
pana la baie. Gemea in soapta, parea ca se stinge…Eu ma uitam cu ochii mari la
ele si ma gandeam ca tare nasol trebuie sa fie cand incepe cu adevarat…aveam
dilatatie 3 in momentele alea, nasteam si nu-mi dadeam seama. Cred ca nici cand
a iesit copilul nu am realizat ca am nascut. Cu toate astea, am avut niste
dureri crunte, de fapt am avut o contractie si buna, lunga de patru ore. Nu m-a
lasat sa respir un minut macar. Tot ce citisem despre nastere era din alt film.
Contractia asta uriasa era exact ca durerea aia crunta de masele, ai senzatia ca
te lasa si exact in clipa aia incepe mult mai rau. Am vomitat de durere si am
avut frisoane, imi era atat de rau incat i-am zis unei asistente sa-mi faca o
injectie, chiar si in creier, numai sa nu mai doara asa.
Peridurala a
venit la marele fix. Cred acum ca poti muri de durere! Si cu peridurala asta am
avut numai aventuri. N-a gasit, a umblat prin tot Bucurestiul, pana la urma a
gasit, dar nu era buna, apoi, cand anestezista a gasit ca prin minune una buna
la ea in stoc, s-a rupt acul in spatele meu…in fine, bine ca a reusit dupa trei
incercari s-o monteze. Gata! Liniste, liniste…mi se limpezea creierul. In doar
cateva ore, patru sau cinci, ajunsesem la diatatie 10. Radoi a venit la fix.
Cred ca in 15, 20 de minute am si nascut dupa ce a ajuns si el. Am simtit totul
foarte clar, fara durere. Am simtit cand a iesit capsorul ala mic, l-am vazut…e
minunat sa nu simti durere in clipele
alea.
A avut emotii
pentru mine, mi-a spus dupa nastere. Nu mai am puterea sa-mi amintesc acum de
cosmarul ultimelor saptamani, cand bebe era in pericol din cauza unei placente
care nu exista in carti. Mergeam de doua, trei ori pe saptamana la monitorizari,
placenta mea se tara de-a dreptul, isi dadea ultima suflare, iar bebe nu se
nastea…am crezut ca mor, am stat la panda in fiecare secunda…Imi facea cezariana
in cateva zile daca nu nasteam atunci…nu stiu ce astepta, nu stiu…se putea
intampla o…
Imediat dupa ce
s-a nascut am vazut-o, de fapt am vazut-o iesind. Incercam sa-mi imaginez cum
arata, nu vedeam decat un capsor mic, mic, cat o portocala, un omulet cat un
pisic, ghemuit ca in burtica…A durat o vesnicie pana i-au taiat buricul. Doamne,
ce mica era, a avut 45 cm, ma uitam la ea si ma gandeam ca toate hainutele alea
in miniature ii vor fi uriase. Asa ghem mic cum statea acolo, era exact cat
palma doctorului…Am intrebat daca e draguta, puneam zeci de intrebari, nici nu
auzeam ce mi se raspunde. De fapt, prima data, am vrut sa vad placenta aia care
mi-a creat cea mai mare panica pe care am trait-o vreodata. Era un fel de ficat
mare, plin de umflaturi si pete albe…Un plaman urias care a avut grija de
bebe…
A scancit atat
de dragalas si de delicat incat in clipa aia am simtit cum tot universul
navaleste in sufletul meu…l-am simtit pe Dumnezeu respirandu-mi in
ceafa…
Nici n-am apucat
s-o ating, cineva a disparut cu ea…Razvi statea disperat in hol, i-au aratat-o
si lui si i s-au umplut ochii de lacrimi. Mi-a zis ca o tinea asistenta aia ca
pe un catel, cu labutele atarnand peste mainile ei si cu capsorul intr-o parte.
Avea ochii deschisi, mari si negri, cu tot universul in
ei…
Cand mi-au adus
ghemotocul ala pierdut in hainutele largi de spital am simtit ca ma topesc de
drag si de atata fericire. S-a uitat putin la mine, apoi am pus-o la san si a
adormit ca un ingeras, linistita si cu manutele pe pieptul meu. Doua nopti, cat
am stat la spital, am pazit-o ca pe cea mai de pret comoara din lume, ma uitam
la ea cum respira…il sunam pe tati sa-i spun cum a mai miscat un degetel, cum
doarme cu manutele impreunate sub obrajor, cat e de delicata…A fost cea mai mica
din salon. Mai erau acolo inca patru bebelusi, toti cu aproape un kg mai mari.
Primul scutecel
i l-am schimbat dupa ce ma razgandisem de cateva ori. Mi-a fost frica s-o ating,
sa-i ridic piciorusele, s-o intorc…Prima baita i-a facut-o tati cu o asistenta,
a fost asa de mandru…si a avut mult mai mult curaj decat mine.
Luni, 16
august, am plecat acasa trei. Papusica noastra nici nu se vedea in scaunelul de
masina.
....................................................................
Apoi,
zile in sir, ne uitam la ea si ne spuneam: "Doamne, iti vine sa crezi ca am
facut un copil adevarat, noi doi, si e doar al nostru pentru totdeauna? Jumatate
din sufletul meu, jumatate din sufletul tau, o mica farama din noi doi…Si ce e
mai dragut, intr-o zi seamana cu mine, intr-o zi cu tine, ai
vazut?"
Diana, 28 ani,
gemeni/rac
Ianca Printesica si Super
Mamica
autor: diana21- membra a clubului
Desprecopii.com - urmariti reactiile la acest topic aici
>>
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2006
Link-urile personale
Poze
strumfesti
 Forumuri
recomandate
Sarbatorim alaturi de dumneavoastra
nasterea generatiei
Desprecopii.com!
|
 Scrisoarea Desprecopii.com |
 ARHIVA
|
|
Noutati
Concursuri
Publicitate
Helpdesk
